ZMEU București

Zonă magică de experiment urban

Vinetele, ouă ghiavolești

Vinetele nu sunt altceva decât fructele cu aspect neted și lucios ale plantei Solanum Melongena, din familia Solanaceae – o familie foarte hrănitoare de felul ei, asta dacă o cunoaștem bine și știm cum să tratăm pe fiecare membru în parte. Deh, solanaceele au, de regulă, și ceva otrăvitor.

Sunt originare din India și alte zone ale Asiei, unde creșteau în voie, sălbatic și nebăgate în seamă de nimeni. Fructele plantei sălbatice nu erau cine știe ce: nici prea mari, dar nici prea mici, textură spongioasă, miros de iarbă, gust amărui și cam atât. Nimic apetisant! Mai mult, nici reputația lor nu era prea bună – se numeau „al badinjian” (denumire ce a dat omenirii occidentalul „albergine” sau „aubergine” – ouăle diavolului, adică, și culoarea rochiei Melaniei Trump) și erau considerate otrăvitoare și cauzatoare de boli.

Cum necum, probabil prin Persia (vecină cu India), au ajuns pe mâna arabilor care, în calitate de călători sau cuceritori, le-au împrăștiat cam peste tot pe unde au trecut – un fel de ”să moară dușmanii”! Când arabii au cucerit Peninsula Iberică, au ajuns vinetele și în Europa, cu reputație cu tot. Prin secolul al XIV-lea au ajuns în Italia unde și astăzi li se spune melanzzane – de la mela insana, adică mere nesănătoase. Nu știm ce culoare aveau merele acelea, dar bănuim că în Anglia a ajuns versiunea lor albă, căci li se spune eggplant – planta care face ouă. În bucătăria românească au ajuns închise la culoare, cum ni le-au adus otomanii, iar noi, când le-am văzut, am rostit: vinete!

Se pare că cei care le-au dat de gust au fost chinezii. De foame dau din întâmplare? Incert. O fi fost vreun incendiu în grădina de legume?  Cert este că au aflat marea taină: vinetele sunt bune, dar  trebuie musai gătite! Pentru a le avea la îndemână, au început să le și cultive.

Peste niște sute de ani, când roadele de peste mări și țări ajung pe căi pașnice pe tarabele din piețe, am ajuns să avem vinete albe, vinete galbene și vinete vărgate, paradox din care nici măcar pătlăgeaua nu ne scoate din încurcătură, căci pătlăgeaua galbenă poate să fie acum vânătă sau roșie (tomată, pardon).

Din fericire, bucătăria nu presupune atâta analiză semantică, așa că grecii le-au făcut musaca, italienii le-au gătit „alla parmigiana„, francezii le-au inclus în ratatouille, iar noi le-am făcut ghiveci. Spre deosebire de alte nații europene, noi le-am mai făcut și salată – aperitiv pentru care mulți dintre noi sunt dispuși să își zugrăvească bucătăria an de an. Pentru cei care renunță la salată de dragul pereților bucătăriei, există și altfel de salată.

Ce să vă mai spun, sunt bune. Sunt bune, dar trebuie musai gătite și se gătesc în fel și chip! Și nu, nu merg nicicum în smoothie! Căutând o rețetă cu vinete, am ajuns să ne întrebăm: ce gust or avea ele gătite simplu, cât mai simplu?

Așa că, am tăiat o vânătă în felii subțiri pe care le-am perpelit un pic în tigaia unsa cu ulei de măsline, că nu pot să spun că le-am prăjit. Așa.

  

Și cu puțină sare.

Noi zicem că sunt bune. Merg bine într-o salată, într-un sandviș (sandwich – pentru sensibili), mai ales dacă puneți mujdei.

Poftă bună!

mancareretetavinete

Tamara • 22/12/2018


Previous Post

Next Post

Lasă un răspuns

Your email address will not be published / Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.