Descoperită în timpul unei furtunoase sesiuni de curățenie și schimbare, cartea lui Antoine de Saint Exupery a așteptat mult să-i vină rândul la citit. Știam de Micul prinț și de valul de simpatie pe care l-a trezit, dar nu știam că Citadela va fi cu totul altceva decât am citit până acum. Și deși a stârnit multe discuții, Citadela nu are parte de dragostea Micului Prinț. Am aflat și de ce.
Citadela se citește greu, foarte greu. Are o scriere întortocheată, fără pauze, care nu te lasă să respiri. Parcă niciodată cuvintele nu sunt în ordinea în care te-ai aștepta să fie și uneori am citit aceeași frază de multe ori până i-am cuprins înțelesul. În plus, după ce înțelegi sensul lucrurilor ai nevoie de pauză pentru a le lăsa să se așeze. Căci Citadela este plină de semnificație, de filosofie, de lucruri ce dau de gândit.
Nu există o acțiune propriu-zisă sau o narațiune, dar există un povestitor și multe povești care se leagă și se dezvoltă împreună. Povestitorul, ctitorul cetății din mijlocul deșertului, fiul tatălui său și prințul oamenilor săi, ne poartă pas cu pas prin fiecare părticică a cetății. Vorbește despre artă și pasiune, despre bani, despre iubire, despre moarte și moștenire, despre război și suferință, despre toate. Iar vorba lui grea și întortocheată te duce uneori în niște oaze ale gândirii în care pare că ai mai fost, dar nu le-ai înțeles.
Cred că Citadela își alege cititorii și momentul la care permite să fie citită. Găsiți-o într-o librărie sau într-un anticariat și citiți câteva fragmente. Dacă vă alege, atunci puteți s-o luați cu voi și s-o descoperiți în tihnă. Dacă nu vă spune nimic, înseamnă că nu a venit momentul încă.