Un roman aparte, învăluit în ceaţa anilor 1980, a Parisului atemporal şi a muzicii realiste, Regele Solomon a lui Romain Gary este o provocare. Printre definiţii din dicţionare, melodii din alte timpuri şi tipologii biblice, romanul vorbeşte despre bunătate în formă absolută, căutări şi viaţă.
De fapt, este povestea unei întâlniri între un tânăr fără şcoală, dar autodidact, şi un bătrân evreu, bogat şi marcat de opresiunile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Doi oameni singuri care încearcă să-şi trăiască singurătatea, să-şi depăşească fricile şi să facă ceva bun pentru ceilalţi. Este o poveste stranie, absurdă pe alocuri, dar fascinantă.
Cumva Regele Solomon nu trebuie citit altfel decât ca o metaforă. Nu are nici urmă de amuzament şi afişează un limbaj neşlefuit, uneori greoi, alteori prea simplu, dar până la urmă plin de semnificaţie. De fapt, tot romanul este plin de semnificaţii şi vorbeşte pe atâtea tonuri încât te copleşeşte. Dar te face să te gândeşti şi la păsările înecate în petrol şi la oamenii singuri şi uitaţi de toţi şi la cei care fac voluntariat şi încearcă să ajute. Şi ce scop mai bun poate avea o carte decât să te facă să gândeşti?