Dosar de vacanță în stare de alertă: În căutarea eu-lui pierdut

Tot mai mulți psihologi, sociologi, filozofi și gânditori din toate domeniile ne avertizează că am făcut mult pentru a ne dezvolta mediul exterior și prea puțin pentru a dezvolta acel eu interior. În cuvintele lui Alain de Botton, starea actuală a omenirii sună cam așa: ”Deținem tehnologia unei civilizații avansate, ce se balansează în mod precar pe o bază emoțională care s-a dezvoltat prea puțin față de perioada în care ne adăposteam în peșteri. Nutrim dorințele și furiile distructive ale unor primate primitive, ce au ajuns în posesia bombelor termonucleare.” (Alain de Botton, ”O educație emoțională”, editura Vellant, 2020)

Avem aceleași probleme ca acum sute de ani, învelite în ambalajul lucios al civilizației. Ne luptăm în continuare cu rasismul, discriminarea, sclavia, exploatarea sexuală, violența, foametea și războaiele. Avem credințe habotnice și ucidem în numele lor. Ne confruntăm în continuare cu capra vecinului. Și ne credem atoateștiutori deși nici cât e ceasul nu putem spune fără telefon. Ne definim identitatea ca statut social, meserie, cont în bancă. Ce ni se întâmplă pe dinăuntru este ascuns cu mare grijă astfel încât nimeni, nici măcar noi, să nu-l descopere vreodată.

În ultimul an, multe dintre activitățile care ne ascundeau procesele interioare au fost anulate. Și am reacționat cu toată forța. Am ocolit restricțiile cum am putut, bucurându-ne de fiecare dată când puteam păcăli regulile. Am ”uitat” să spunem că am avut contact direct cu persoane bolnave sau simptome noi înșine. Am ieșit în stradă, protestând că nu există virus. Ca să citez un protestatar, ”Eu nu am văzut pe nimeni murind de Covid.” Dar cine este acest ”eu” care nu realizează că oamenii mor de Covid singuri, fără familie în jur, într-un spital supra-aglomerat, priviți de medici prea obosiți și prea văzători de moarte? Cine este acest ”eu” care trebuie să vadă moartea ca să creadă în existența ei?

Sub dorințele și furiile de care vorbește Alain de Botton stă un ”eu” speriat. Poate nu înțelege tot ce se întâmplă sau se simte neînțeles. Poate nu este iubit așa cum ar avea nevoie. Poate e singur. Nimeni nu știe cu siguranță ce se întâmplă înăuntrul lui. Dar cei mai mulți nici nu vor să știe. Ar putea fi dureros. Pare mai ușor să ne bazăm pe acțiuni și acumulare de lucruri decât pe introspecție. E mult mai bine când găsim vinovați și arătăm cu degetul în altă direcție. E mult mai bine când ”eu” sunt cel care câștigă bani, conduce o mașină, are copii, muncește și pleacă în vacanțe decât atunci când ”eu” sunt cel care simte, înțelege și iubește. Se spune că cine caută găsește. Dar ce se întâmplă cu toți cei care nu caută?

Credit Photo by Danielle MacInnes on Unsplash

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.