Cu siguranţă, este un roman prea scurt. Într-o lume care a uitat ce este gluma, care a pierdut semnificaţia senzualităţii, care a trecut de la dictatură la libertate deplină, totul rămâne o iluzie. Sărbătoare neînsemnătăţii are două teme mari, gluma şi feminitatea, Stalin şi buricul. Nu, nu este un roman absurd, ba chiar are o logică perfectă. Doar că instrumentele metaforice ale lui Kundera sunt atât de ascuţite, încât reuşeşte o punte între Stalin şi apropiaţii lui şi un grup de prieteni din Paris, care abia dacă se născuseră la moartea lui.
Sunt mereu uimită şi fascinată de romanele semnate Milan Kundera. Nu mi le pot scoate din cap zile întregi după ce le-am terminat şi, inevitabil, le povestesc, le amestec în discuţiile cotidiene. Sunt incredibil de reale, au mereu umor chiar şi când vorbesc despre cele mai sumbre lucruri, sunt mereu actuale. Sărbătoarea neînsemnătăţii are un fir narativ contorsionat şi logic ca un cub Rubik, devine frustrant, fără a înceta să fie amuzant. Te face să-I cauţi algoritmul, să iei notiţe, ca într-un final să guşti dulceaţa triumfului.