În cazul acestei cărți, titlul poate fi derutant, la fel și scurta descriere de pe copertă. Nu este vorba nici despre politică, nici despre un cuplu de oameni bătrâni care se trezesc într-o criză existențială în timpul unei vacanțe la Moscova. Este vorba despre percepția fiecăruia asupra vieții, despre oameni de 60 de ani (deci deloc bătrâni!) care își povestesc trăirile și senzațiile, temerile și obiceiurile de-o viață. Este vorba despre dragoste, despre timp, despre comunicare.
Faptul că se află la Moscova, rupți din rutina cotidiană a mediului boem parizian, îi pune pe cei doi protagoniști într-o ipostază dificilă, sâcâitoare, la fel ca interdicțiile Biroului rus pentru străini. La fel ca viața care îți pune opreliști, fie de sănătate, fie de bunăstare, fie de timp. Subtil, cu delicatețe, cu multă duioșie, Simone de Beauvoir spune o poveste bine cunoscută de toți: relativ la noi înșine suntem mereu tineri, relativ la ceilalți, urmele timpului încep să se vadă. Și dacă la 15 ani ne dorim să avem mai mult, la 30 deja ne bucurăm de amintiri și prețuim momentul, iar la 60 experiența și legăturile construite cu migală ne sunt prieteni destoinici. Dacă am mai vrea sau nu să ne întoarcem în timp e greu de spus.
Inspirată din propria viață, din dragostea pentru Sartre, din veșnica auto-inspecție cu care ne-a obișnuit Simone de Beavoir, Criză la Moscova este un manifest pentru prezent, pentru clipa ce tocmai trece, ducând cu ea toate amintirile și speranțele noastre.