Singurul roman al filosoafei (și proaspăt devenită, scriitoare) Muriel Barbery a trebuit publicat în câteva ediții consecutive pentru a satisface cerințele publicului. Timp de 30 de săptămâni a fost cea mai vândută carte din Franța. În 2009, a fost transpus pe marile ecrane, într-o producție franceză.
Eleganța ariciului nu este un roman de acțiune, nici de dragoste. Nu este o poveste, nici o glumă. Nu este nicicum superficial sau fantastic. Eleganța ariciului este o lecție de filosofie, de viață, de bun simț. Vorbește despre roluri, bine stabilite de principiile societății, și despre libertatea din spatele lor. Despre cum ne punem în fiecare zi masca slujbei care ne-a fost repartizată, uitând că avem dreptul să fim oricine ne dorim să fim. Între portăreasa văduvă, urâtă, provenind dintr-o familie de țărani și locatarii bogați ai clădirii unde lucrează nu poate fi decât o relație de politicoasă indiferență. Așa cum spune chiar ea, se află la marginea orizontului lor, o observă doar atunci când le este utilă. Și îi convine așa, pentru că în spatele aparențelor întreținute cu grijă, se află viața ei, lumea cărților, a muzicii, a artei. Se află un om care gândește liber, cu păreri proprii și bine documentate.
De fapt, publicul a apreciat atât de mult acest roman nu pentru firul narativ sau candoarea stilului, ci pentru ca ne amintește cât de mult timp pierdem scufundați în lucruri neînsemnate, ascunși sub măști, jucând roluri care ne-au fost distribuite de alții. Ne amintește că societatea o fac oamenii și tot ei au la îndemână și arta și risipa, și cultura și vorbăria goală, și libertatea și ifosele unei clase. Depinde doar de noi să ne găsim drumul fericirii și să facem timpul să conteze.