De câte ori ați văzut filmul Mic dejun la Tiffany? De câte ori v-ați gândit că rolul a fost scris special pentru Audrey Hepburn pentru că i s-a potrivit mănușă? Ei bine, nu, n-a fost scris pentru ea și, mai înainte de film, a fost carte.
Mic dejun la Tiffany este mai mult decât povestea lui Holly Golightly, este povestea unei întâlniri. Și printre toate necazurile pe care le-ați putea identifica în viața ei, sub toată nebunia care îi este atribuită și pe lângă toate obiceiurile proste, Holly enunță o filosofie de viață extrem de adecvată și bine gândită. Tânărul scriitor îndrăgostit de ea nu poate decât să-i scrie povestea.
Holly caută dragoste, autenticitate, liniște. Este unul dintre personajele reprezentative ale Americii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o orfană nevoită să se descurce singură de la 12-13 ani, fără educație și fără rădăcini. Este frumoasă și bărbații o doresc, dar niciodată ca soție, ci doar ca trofeu. Singura ei familie este un frate plecat pe front. Ca urmare, toate întâlnirile ei sunt temporare și singurul loc în care se simte în siguranță este la magazinul Tiffany. Dar Holly înțelege intuitiv că motanul cu care locuiește nu îi aparține. Insistă să nu aparțină nici ea nimănui, să dăruiască dragoste chiar dacă este rezultatul unei auto-hipnoze și să trăiască prezentul cât de bine poate. Accesele de ”inimă roșie” o neliniștesc.
M-am întrebat dacă mai pot savura cartea după ce am văzut filmul de atâtea ori și impresiile mi-au fost deja cimentate. Am avut însă plăcuta surpriză de a descoperi că Holly din carte este blondă și asta a schimbat complet imaginea lui Audrey. Și, ca întotdeauna, când descifrezi gândurile scriitorului fără ca un regizor să-ți spună ce să simți, experiența este mult mai profundă. Așa că am preferat cartea. Rar se întâmplă altfel.