Acum poate mai mult ca oricând avem nevoie să înțelegem că războiul ar fi trebuit să dispară din lume. Ar fi trebuit să nu mai cunoaștem statutul de refugiat, ura rasială, teama de a vorbi liber. Cu toate acestea, pare că n-am învățat mai nimic din războaiele care au zguduit secolul trecut.
În 1942, doi refugiați germani își împărtășesc în Lisabona drumul sinuos care i-a adus acolo. Împart speranțe, dar și multă teamă, experiențe din închisori, acte false și senzația obsesivă că sunt urmăriți, că vor fi ridicați de pe stradă fără motiv și întorși în Germania. Au plecat de mulți ani de acasă, încă dinainte de a începe războiul, dar liniște încă n-au găsit. Unul dintre ei mai are o speranță în ultimul vapor care pleacă spre America. Celălalt a pierdut orice lumină și se scufundă în amintiri, agățându-se de propria istorie ca de o barcă de salvare. Cândva, au fost fericiți. Cândva, mai știau ce le fac prietenii și rudele. Experiența războiului, din perspectiva germanului care are altă opinie decât conducătorii țării sale, din perspectiva fugarului, a celui denunțat de către prieteni pentru o vină imaginară, a celui despărțit de soție, de familie, de casă spune o poveste crudă, dar reală, o poveste pierdută printre rândurile istorie cu învingători și învinși.
Erich Maria Remarque a fost martor al Primului Război Mondial, în timpul căruia a fost rănit de cinci ori. Primul său roman, Pe frontul de vest nimic nou, povestește experiența acestui prim război. Cartea, publicată în 1929, devine în scurt timp un succes, fiind tradusă în 12 limbi. După trei ani, romanul său este interzis în Germania, iar Erich Maria Remarque fuge în Elveția și apoi în America. Continuă să scrie despre război, marcat de inutilitatea și eficiența criminală a acestuia. Romanele sale descriu o realitate brutală, dar lasă să se înțeleagă că sentimentele, emoțiile, blândețea, generozitatea își fac loc în situații oricât de grele și sunt singurele care ne mai pot salva de noi înșine.