Carlos Ruis Zafón – Umbra vântului

“Cărţile sunt ca oglinzile, în ele vezi doar ce ai deja în interiorul tău.”, spune Carlos Ruis Zafón prin ‚Umbra vântului’. Am găsit în romanul său o parte din istoria zbuciumată a Barcelonei la început de secol XX, o călătorie iniţiatică şi un thriller fascinant. Un amestec de filosofie, tinereţe, roman poliţist şi povestea unei istorii care, inevitabil, se repetă.

‚Umbra vântului’ este povestea unui tânăr care salvează o carte de la uitare. Deşi toţi factorii îi sunt potrivnici, refuză să o vândă sau să renunţe la ea, ba chiar mai mult, încearcă să-i dezgroape trecutul şi să-i reabiliteze autorul. Nu se lasă descurajat de ameninţări, de necunoscuţi care apar la tot pasul, de bătăi şi chiar de moarte. În aventura sa, găseşte prieteni şi dragoste, se maturizează, se descoperă. Îşi înfruntă temerile, găsind un curaj pe care nu-l cunoştea, şi învaţă să ia decizii, să improvizeze şi să se bucure. Iubeşte cărţile ca pe un membru al familiei, dar ataşamentul său deosebit pentru cartea care i-a fascinat copilăria este mult peste puterea sa de înţelegere. Până când totul devine clar, cititorul stă pe ace, analizând şi ţesând propriile supoziţii.

‚Umbra vântului’ este un roman aventuros, plăcut, scris cu umor şi pricepere. Ar ieşi un film grozav de pe urma sa, cred că-mi pot imagina şi actorii. Este un roman vizual, antrenant, ca un boardgame pe care-l poţi juca de unul singur.