Acum, la început de vară, să vorbim despre flori. Să vorbim despre lucrurile frumoase pe care abia așteptăm să le privim în vacanță. Să vorbim, să admirăm, să fotografiem, dar să nu distrugem. Cine știe, poate ne-om mai dori să le revedem cândva.
Știți cu siguranță peisajele colorate de vară care umplu rețelele de socializare. Nu mulți au trecut de 1 mai fără să publice fotografii din câmpurile cu rapiță. Și cum rapița a trecut, acum adună maci, tot cam 80% din cei conectați mereu. Vor urma margaretele, piciorul-cocoșului și, de ce nu, florile de colț. Acele flori care reușesc să trăiască unde omul ajunge doar dacă are asfalt până la baza muntelui (cel puțin) și apoi se târăște ca râma câteva ore. Sunt ușor de rupt și parcă o și merită stând semețe când omul abia mai răsuflă de efort.
Au suferit și ghioceii și brândușele, adunate de cete de copii, și narcisele din acele poieni rărite de festivaluri folclorice și turiști picați în admirație. Vor suferi și stânjeneii de munte și sângele voinicului. Vor suferi toate acele picățele colorate care ne umplu de bucurie. Iar vina lor va fi doar bucuria pe care ne-o dau. Iar după poza de grup urcată rapid pe Facebook, ele vor muri, iar noi vom aduna aplauzele prietenilor, pleznind de mândrie la adresa propriului spirit de aventură. Căci noi știm să ne trăim viața, știm să cucerim teritorii noi și să avem grijă să nu le mai găsească nimeni în floare.
Ne învățăm copiii să adune flori, să-și răsplătească mamele și păpușile cu buchete lipsite de viață, admirate o secundă și veștede în a doua. Nu-i învățăm să planteze o sămânță. S-ar murdări. Îi învățăm să se bucure că au adunat, nu că au privit. Să calce în picioare, nu să admire. Să distrugă, nu să iubească. Și uite-așa, într-o zi, nici o floare nu ne va mai zâmbi, se vor ascunde la vederea noastră ca la venirea nopții.