Florence Foster Jenkins (2016)

Filmul biografic dedicat lui Florence Foster Jenkins este considerat de unii o comedie. La fel cum în viață, Florence a fost considerată o glumă proastă, motiv de batjocură și de ironie. Dar viața acestei femei a însemnat mai mult decât atât.

La începutul secolului al XX-lea, o tânără dintr-o familie bogată dorește să-și urmeze pasiunea pentru muzică. Tatăl ei o consideră mai degrabă aptă de măritiș și îi refuză studiile muzicale, deși era o pianistă apreciată la doar 16 ani. Florence nu renunță la muzică. De fapt, acesta este laitmotivul întregii sale vieți. Florence nu renunță la muzică nici când se alege cu sifilis de la soțul său, la doar 18 ani. Nu renunță nici când o rană la mâna dreaptă o împiedică să mai cânte la pian. Nu renunță nici când este considerată cea mai slabă cântăreață de operă din istorie. La început dă lecții de pian, apoi, după ce moștenește averea tatălui său, o folosește pentru a susține muzica și artele, înființând cluburi muzicale, finanțând proiectele artiștilor și luând lecții de canto pentru a susține ea însăși recitaluri. Nu se știe exact dacă boala era motivul pentru care Florence cânta prost și nu realiza acest lucru. Sifilisul atacă sistemul nervos central, iar medicația vremii (mercur și arsenic) producea deficiențe de auz. Important este că Florence n-a renunțat.

Filmul se bucură de o distribuție extrem de potrivită, cu Meryl Streep și Hugh Grant în rolurile principale. Reușește să surprindă pasiunea ei pentru artă și spectacol, emoția care o însoțește pretutindeni și interpretările pline de suflet, chiar dacă lipsite de tehnică. Povestea lui Florence Foster Jenkins atinge multe subiecte sensibile, nu în ultimul rând fiind ipocrizia și coruptibilitatea care continuă să definească specia umană.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *