„Sărman spanac, sărman sparanghel! În Maiu, poeții nu vă cântă…
Nici pe ridichi, nici pe lăptuci!…” Dar fotografii vă iubesc, zic.
Nu știu să existe în folclorul nostru vreo „foaie verde de sparanghel” pe lângă celebra „foaie verde, busuioc” sau similarele de mohor, sulfină, susai, siminoc sau chiar spanac, dar cum în zilele noastre oferta este mult mai variată, poate ar fi cazul să mai diversificăm. Cu siguranță, am obține rime interesante și actuale: un spontan Foaie verde, anghinare/ Rău mai e fără parale, de exemplu. Totuși, la capitolul rime, anghinarea stă mai bine decât sparanghelul – Google returnează un „Cine are echipă tare” – iar căpșuna, aluna și chiar portocala au deja oarișce vechime. Portocala, de exemplu, este menționată în poezii și cântece populare încă de la începutul secolului trecut.
În sfârșit, las titlul așa cum e. În fond și la urma urmei, în aceste zile când zeci de mii de români salvează culturile de sparanghel din Germania, poate chiar cu prețul propriei vieți, nu ar fi de mirare ca folclorul contemporan să primească oarișce actualizări, nu-i așa?
Las folclorul deoparte și revin la sparanghel, căci despre el voi povesti astăzi. Se pare că știrile despre românii cu pricina l-au scos în prim plan cu tot cu fenomenul migrației din ultimii ani și i-au făcut pe mulți să întrebe “Ce este acela sparanghel?”. Nu este el chiar o noutate pe plaiul mioritic, dar sunt totuși zone în care nu se prea știe de el.
Uite-așa, sparanghelul cel ignorat de folclor și de poeți și uitat de bucătăria românească de zi cu zi a ajuns brusc pe buzele tuturor. E drept, nu în calitate de delicatesă sau cină sănătoasă, ci ca un veritabil simbol al migrației românești – asociere care, dincolo de granițele patriei, nu este o noutate. Astfel, „Sparanghel” (Spargel sau Asparagus, după caz) este titlul unei piese de teatru scrisă de Geanina Cărbunariu, piesă ce s-a jucat cu casa închisă la Viena și s-a bucurat de apreciarea criticilor. Românii mai culeg și lauri pe ici pe colo, nu numai căpșuni și sparanghel.
Mă aflu în bucătărie (încă izolată, da), așa că sparanghelul, Asparagus Oficinalis, adică – Asparagaceae de vază – este o plantă ierboasă perenă despre care, la prima vedere și de la distanță, în necunoștință de cauză, am spune că este o uriașă tufă de mărar, căci așa arată în toiul verii. De-a lungul timpului însă, în istoria omenirii, au fost perioade când căutarea hranei presupunea oarișce săpături – foame mare, deh – fapt ce a dus la descoperirea lăstarilor fragezi, delicioși după unii, cu gust de ridiche după cei mai cârcotași și, în unanimitate, comestibili. Un motiv foarte bun pentru ca planta să fie ulterior cultivată cu mare grijă și recoltată la timp.
Sezonul lui este din primăvară, de timpuriu, din martie, când pe toate legăturicile din supermarket scrie Brazilia, până prin iunie, după care, tulpinile sale văd lumina soarelui și, încet-încet, se transformă în tufa cu aspect de mărar despre care vă vorbeam mai devreme și nu mai prezintă interes culinar.
Lăstarii sparanghelului seamănă cu niște degețele verzi și oarecum noduroase, care ar putea aparține unui marțian, unei vrăjitoare din Țara lui Oz sau unei zâne firave, înghețate. Din păcate, imaginația unora este mai puțin inocentă, așa că… Exact! Drept consecință, în trecut, pe când era în vogă teoria că fructele și legumele sunt bune pentru acea parte a corpului omenesc cu care seamănă ele cel mai bine, nu l-a prescris nimeni pentru artrită, ci era consumat pentru presupusul său efect afrodisiac. Astfel, sparanghelul era pe atunci la mare căutare pentru domnii aspiranți într-un fel sau altul la eterna tinerețe și, probabil, interzis în post.
În zilele noastre, deși nu are formă de boabă de fasole, sparanghelul este considerat campion detox și este consumat, în special, pentru efectul său asupra rinichilor. Se pare că îi curăță binișor dacă judecăm după mirosul care persistă destul de mult chiar și acum, când beneficiem de una dintre cele mai importante invenții ale omenirii. Celălalt efect e un mit, așa că dacă niște receptori olfactivi vigilenți detectează mirosul cu pricina, nu mai e dovadă de sparanghel extraconjugal.
În sfârșit, ca să răspund la întrebarea care a stat la baza acestui articol, pentru simplitate, iată-l! Paleta coloristică cuprinde trei culori și atât.
- Sparanghel verde. Adică sparanghelul „obișnuit“, cel mai des întâlnit și – o să vedeți – cel mai ușor de gătit. Și doar o idee mai ușor de cultivat și recoltat decât cel alb.
- Sparanghel alb. Nu este altceva decât un sparanghel verde care crește cuminte în mușuroiul părintesc și nu s-a dedat la fotosinteză, rămânând astfel inocent, nemângâiat de razele pofticioase ale soarelui și nepângărit de verdele clorofilei.
- Sparanghel violet. Cel mai dulce si cel mai fraged sparanghel! Mărturisesc că nu l-am gustat încă. Cât despre culoare, se spune că e o doar o iluzie, căci după fierbere devine verde. La fel cum se întâmplă și cu păstăile violet – pe acestea le-am testat, să știți.
Indiferent de culoare, alegeți întotdeauna tulpinile subțirele, fragede și proaspete, pentru că nu rezistă prea mult nici în frigider – maxim patru zile, neapărat învelit în ceva. Șervet de pânză, de preferat, dar merge și o pungă de hârtie. Să nu audă Zmeul că folosiți pungi de plastic!
Bibliografie:
„Din vieața poporului român – Culegeri și studii” – Academia Română
„Pe câmpul de onoare: O istorie a duelului la români” – Mihai Chiper – cartea în care apare epigrama completă și contextul în care a fost scrisă.