Lăudată și bine vândută, cartea lui John Strelecky se înscrie în curentul foarte actual al cărților care se învârt în jurul fericirii. Cafeneaua de la capătul lumii nu este propriu-zis o rețetă pentru fericire, dar modul în care este scrisă vizează oamenii care caută așa ceva.
Metafora omului rătăcit care ajunge noaptea târziu într-un loc magic nu este nouă. Basmele populare românești de regulă trimiteau eroul într-o spațiu magic pentru a se descoperi și a se întoarce înțelept și fericit. Așa că suntem obișnuiți cu acest gen de rezolvare. Nu este nouă nici abordarea conștientă a vieții, căutarea unei meniri personale și renunțarea la asocierea obiectelor cu fericirea. Pe scurt, cartea nu aduce nimic nou. În plus, mesajul este lipsit de subtilitate, iar întrebările la care vrea să ne facă atenți John Strelecky sunt scrise direct pe spatele meniului de la cafenea: ”De ce ești aici? Îți este teamă de moarte? Ești un om împlinit?”
Cafeneaua de la capătul lumii se adresează celui care nu suferă nici de foame, nici de frig. Îl deranjează traficul intens atunci când pleacă în concediu. Și lipsa benzinăriilor. Are tot ce-i trebuie, dar nu știe să fie fericit. Și, oricât de mult aș aproba mesajul împotriva consumerismului, a blocajului într-o slujbă care nu-ți place, dar aduce bani și a conștientizării vieții în toată frumusețea ei, îmi lipsește profunzimea unei filosofii adresate tuturor. Unde își găsește menirea un copil născut pe șina de tren în Kamalapur, Dhaka, Bangladesh, care este nevoit să scotocească prin gunoaie ca să câștige bani de mâncare pentru el și familia lui? Cum îl ajută pe el această carte? Păi, probabil că l-ar amuza teribil să-i spună cineva că trebuie să facă doar ce-i face plăcere…
Pentru mine, Cafeneaua de la capătul lumii a fost o lectură dezamăgitoare. Poate varianta în limba originală este mai bună. Totuși, și din cărțile care nu-ți sunt pe plac poți învăța ceva și sper că mi-am învățat lecția.