Din cauza pandemiei se vorbește mult despre singurătate. Pandemia ne-a impus distanțare socială, ne-a ținut mai mult în casă și ne-a obligat să lucrăm de departe. Timp de mai bine de un an, ne-am văzut colegii doar pe monitor, ne-am sfătuit cu prietenii doar la telefon și ne-am descurcat cum am putut noi cu noi. Așa am ajuns să suferim de singurătate. Dar oare chiar așa să fie?
Singurătatea nu se transmite ca un virus. Ea se crește pas cu pas și depinde mai mult de noi decât de ce se întâmplă în jurul nostru. Nu pandemia o alimentează, ci noi. Devine o problemă să nu ai oameni în jur atunci când nu îți place să fii cu tine. Și cu siguranță era așa și înainte de pandemie. Singurătatea e boală veche și adâncă și asta pentru că de cele mai multe ori tratăm efectele și nu cauza.
Colegii de birou cu care discutăm despre vreme și bârfim alți colegi de birou nu sunt leac de singurătate. Prietenii cu care ieșim la bere pentru a ne ameți înainte de a ne întoarce la singurătate nu ne sunt de fapt prieteni. Filmele și cărțile cu ajutorul cărora evadăm în alte lumi, pline de acțiune și personaje, nu ne sunt de fapt de ajutor. Așa cum mi-a spus un psiholog cândva, a încerca să controlezi o problemă este ca și cum ai trece râul pe un pod. Dar dacă vrei să rezolvi o problemă, va trebui să o iei de-a dreptul prin apă, prin ce te sperie și te doare mai tare, și să înțelegi de unde vine. Sigur că ar fi mai simplu și mai frumos să fim mereu înconjurați de oameni dragi și zâmbitori și să nu fim nevoiți să ne gândim la nimic mai profund decât când vom putea merge la plajă fără mască. Dar lucrurile nu merg așa.
Așadar, nu dați vina pe virus pentru singurătate. Pandemia nu a făcut decât să vă arate sub câte straturi ați îngropat problema până acum. Cum așa-zisa viață socială a ținut loc de viață. Cum oamenii cu care v-ați adunat întâmplător într-un loc v-au devenit sprijin. Și cât de fals a fost totul. De singurătate nu sunt feriți nici cei care împart casa cu cineva sau au familia peste drum. Nu-i pizmuiți pentru că sunt mai norocoși. Concentrați-vă puțin pe interior, căutați râul pe care-l aveți de trecut și găsiți o metodă de a înțelege și accepta propria singurătate. Așa cum unii pot trece râul înot, alții au nevoie de să construiască o barcă sau un pod sau au nevoie ca alți oameni să-i tragă cu funii pe partea cealaltă. Unii pot alege să nu treacă deloc și să-și construiască o viață frumoasă pe partea asta a râului. Soluția singurătății este una personală. Și cum cât vom găsi mai puțini vinovați și subterfugii să ne prefacem că n-o vedem, cu atât vom găsi și soluția mai repede.
Credit foto Engin Akyurt from Pexels