Este toamnă şi va veni şi frigul, deşi încă nu se arată. V-aţi cumpărat încălţări noi? Dar haină groasă? Ştiu, deja nu mai e loc în dulap şi vă e greu să vă despărţiţi de lucruri orice ar spune Marie Kondo. Metodele din cărţi sunt mult mai eficiente în teorie. Dar parcă nu vă vine să purtaţi aceeaşi haină ca anul trecut. Şi sunteţi ataşaţi emoţional de cele vechi oricum.
Într-una din zilele acestea frumoase de toamnă m-a oprit pe stradă Maria. Tocmai muşcasem cu poftă dintr-un sandviş cu salam (de poftă, nu de foame, deşi toţi doctorii şi nutriţioniştii mă sfătuiesc să stau departe de aşa ceva) şi Maria m-a rugat s-o ajut să-şi ia ceva de mâncare. I-am dat sandvişul şi a făcut ochii mari de m-am scufundat în ei. Pofta mea era probabil tot ce avea să mănânce în ziua respectivă. Am dat să plec, aşa cum fac adesea, în grabă, nu cumva să întârzii pe unde mi-am pus în gând să ajung.
Dar Maria avea alte gânduri. Mi-a spus că i-au luat baraca şi i-ar prinde bine nişte haine. N-am cumva ceva ce nu-mi mai trebuie? Am întrebat-o, complet stupid, dacă vrea haine pentru copii şi mi-a zis uimită ca ar vrea pentru ea. Nu zisese nimeni nimic de copii, dar mintea mea deja căuta portiţe: nu am haine de copii, dacă are copii are şi o casă, unde s-o caut eu să-i aduc haine, mă grăbesc, etc. Maria n-avea casă. Avusese o baracă şi i-o ridicaseră. Acum avea doar ce ducea cu ea.
Mi-a spus că pot lăsa hainele la un magazin pentru că cei de acolo o cunosc. “Mă cheamă Maria. O să uitaţi?” Deja se întrista. Părea că oricum nu are vreo speranţă. Şi-atunci mi-a fost limpede că n-o să uit. Şi ruşine pentru toate stratagemele mele de scăpare. Aveam şi timp şi haine şi suficient spaţiu în memorie să ţin minte.
Când vă surprindeţi plângându-vă de aglomeraţie, treburi, spaţiu prea puţin, bani prea puţini, mâncare rece, nimic de văzut la tv, aduceţi-vă aminte că alţii n-au nimic din toate astea. Şi fiţi recunoscători.