O grădină și o carte

O grădină și o carte. Sunt dorințele mele de când eram copil. Îmi doream să locuiesc într-o casă cu grădină și să scriu o carte. Dar pentru multă (foarte multă) vreme, cele două dorințe au fost exact asta, dorințe. Puse la păstrare într-una din cămările sufletului, dar fără a li se acorda vreo șansă de realizare pentru că totul era împotriva lor. Până anul acesta.

De când mă știu, am locuit într-un bloc înconjurat de blocuri. Același peisaj urban a fost preponderent și în viețile părinților și bunicilor mei. Bunicii însă își mai aminteau de grădinile copilăriei lor de dinainte de război, de florile de piatră care creșteau printre pietrele cu care erau pavate curțile, de pomii fructiferi. Și le duceau dorul. Poate de aceea am început și eu să visez o grădină cu flori de piatră și de multe alte feluri și câțiva pomi și vreo doi mesteceni și vreo doi stejari și… în fiecare an mai adaug câte ceva. Realitatea a rămas însă neschimbată: un bloc.

De când mă știu am iubit poveștile și mi-am dorit nu doar să le aud, ci să le și spun. Nu doar să le citesc, ci să le și scriu. Dar în familia mea nu sunt scriitori. Nu sunt nici măcar oameni cu un profil profesional cât de cât umanist. Așa că am avut încredere în genele mele tehnice și mai puțin în talentul artistic. Și-apoi cine mi-ar fi publicat mie cărțile? Cine ar fi avut încredere că un oarecare, fără studii de literatură, e în stare să scrie o carte? Așa că a rămas un vis, iar realitatea am hrănit-o cu așteptări mai mici.

Până anul acesta când ceva s-a schimbat radical. Nu, nu m-am mutat de la bloc. Nici nu am urmat studii de literatură sau descoperit vreun strămoș autor de romane. Nu s-a schimbat nimic din ce nu am, nu știu și nu pot. S-a schimbat însă felul cum le privesc, mai bine spus cum nu le mai privesc.

Grădina

Anul acesta am realizat că am un balcon. Și am refuzat să-l mai tratez ca pe un balcon. În schimb, l-am tratat ca pe o grădină. Am plantat flori de piatră și flori sălbatice. Am pus bulbi de primăvară și de vară. Am ocupat cu ghivece și jardiniere aproape fiecare centimetru pătrat, incluzând și balustrada. Am sădit semințe de meri și am găzduit un pin. Ca într-o grădină adevărată, nu m-am isterizat când o urzică, o rochița rândunicii și niște trifoi s-au instalat prin ghivece. Sunt chiar și câteva fire de iarbă pe care le tund cu foarfeca și ele cresc la loc, așa cum ar face și în grădină. Și pentru că e vară, aproape în fiecare zi înflorește câte ceva: un mac, o floare de in, o gălbenică, una dintre cele mai mici margarete din lume, flori cu nume și fără nume. Anul acesta, am o grădină!

Cartea

Tot anul acesta am realizat că am un calculator. Și am decis că este o mașină de scris. Aveam deci cu ce să scriu poveștile care-mi dădeau târcoale de ani de zile. Apoi am realizat că mașina mea de scris are acces la internet, ceea ce înseamnă că poate să publice o carte. Și nici nu se instalase bine ideea asta, că am descoperit că Apple Books primește cărți și de la autori independenți. Uneori trebuie doar să-ți dai voie să te uiți în direcția corectă.

Partea practică fiind rezolvată ca prin minune, mai rămânea partea emoțională. Sunt destul de bună să scriu o carte? După ce mi-am pus întrebarea asta de un număr considerabil de ori, am constatat că puțin îmi pasă de răspuns. Există vreun scriitor care s-a așezat la masa de scris știind că are talent și va avea succes? Există vreun scriitor adevărat care a decis să scrie pentru a deveni celebru și/sau bogat? Nu, nu există. Și-apoi, dorința mea era să scriu o carte, nu să o citească cineva. Încheiată fiind și partea emoțională, nimic nu a mai stat în calea realizării.

Și iat-o! Lecția de magie este pe rafturile virtuale Apple Books. Anul acesta am publicat o carte!

O grădină și o carte. Două dorințe împlinite într-un an, care nici măcar nu s-a terminat, te fac să te trezești în fiecare dimineață spunând mulțumesc și să te duci la culcare în fiecare seară spunând mulțumesc. Desigur, aș putea să găsesc mii de motive pentru care dorințele mele împlinite nu corespund standardelor și sunt sigură că unii o vor face. Dar eu nu-mi (mai) propun să fiu perfectă. Îmi propun însă să fiu recunoscătoare și să mă bazez pe ce am și pe ce pot face cu ce am, în loc să cârcotesc și să mă vait la nesfârșit de lipsă de oportunități și condiții prielnice. Și știți ceva? Îmi priește!